Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor

Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor

        Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încre-dinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfârşitul aceluiaşi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simţire - nota: "Astăzi, ca totdeauna, ei (n.n. - adică "speculanţii frumoaselor principii", care în locul unei legi pentru întemeierea instrucţiei generale "au urzit o cabala") striga: "răspândirea luminii si culturii în masa poporului"; în vremea aceasta însă poporul dacă ar fi întrebat, le-ar răspunde: "boieri dumneavoastră, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, până una alta, daţi-ne mijloace de hrana, scăpaţi-ne de briciul administraţiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educaţia pă-rinţilor - ca si educaţia (poporului) în general - apare necesara, atât pentru creşterea si educa-rea copiilor, cât si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizării educaţiei si societăţii.
         Evoluţiile rapide din viata sociala generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei ana-lize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si desigur, a educaţiei adulţilor.
        "Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât si a colectivităţii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include învăţarea formală, nonformală si informală pentru dobândirea si îmbogăţirea unui orizont de cunoaştere care sa permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii si domenii ale vieţii" (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de învăţământ apare ca inflexibil, prea formal si disfuncţional în contextul necesităţilor comunităţii sau al noilor evoluţii, el izolează şcoala de familie si comunitate, având astfel o influenta alienanţa asupra elevului. Aşa cum se precizează în aceeaşi lucrare, o etapa iniţiala a oricărei strategii, proiectata sa împlinească aspiraţiile educaţiei permanente este "construirea unui pod de legătura" între "o varietate de elemente intereducaţionale" (structuri, curriculum, pregătirea profesorilor) si "un număr considerabil de elemente extraeducaţionale" (configuraţii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societăţilor în medii locale, naţionale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educaţiei permanente este "în mod funcţional, bazat pe ideea ca învăţarea permanentă poate fi dobândita de către indivizi si societăţi în moduri diferite si ca aceste modalităţi alternative sunt în stare sa conducă spre atingerea celui mai înalt si celui mai bun nivel al calităţii vieţii de către toţi" (Dave, R.,H., 1991. p.48).
         Finalitatea educaţiei adulţilor nu se reduce, aşa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educaţiei adulţilor si mutaţiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizează următoarele obiective pedagogice ale educaţiei adulţilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul acţiunii (trecerea de la o educaţie centrata pe conţinuturi la o educaţie centrata pe cel ce învăţa); construirea motivaţiei (individul trebuie sa aibă o anumită conştiinţă a motivaţiei, să o exprime ca o cerere de educaţie, iar educatorii sa poată sa o decodifice, sa o înţeleagă; noţiunea de proiect pare a fi răspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, într-un obiectiv concret, operaţional); a pleca de la practica (adulţii se formează pentru a face fata problemelor practice; educaţia comprehensiva a adulţilor impune favorizarea învăţării mijloacelor intelectuale necesare; a ancora acţiunea educativă pe problemele vieţii practice implica a tine seama, nu numai de preachiziţiile teoretice, ci şi de preachiziţiile sociale); a privilegia învăţarea mai mult decât învăţământul (a învăţa adulţii să înveţe, să-şi elaboreze scheme de acţiune pe baza înţelegerii evoluţiei împrejurărilor); încurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilităţii (a reda încrederea în sine, capacitatea de acţiune, conştiinţa colectivă, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de învăţare (ritmurile proprii sunt esenţiale); a stimula valorile grupului (ele operează meditaţiile între continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonându-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). În acest sens, educaţia apare ca "Practica a libertăţii" (Freire, P., 1971).
            Deoarece educaţia adulţilor (cu excepţia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiază condiţii liberale (de autoeducaţie si autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului si timpului de învăţare).
           Un sistem de educaţie pentru adulţi este bine organizat, funcţional atunci când este întemeiat pe motivaţii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulţi. Nu putem stimula motivaţiile lor de învăţare si de participare la programe educaţionale fără strategii care sa se întemeieze pe cunoaşterea nevoilor lor reale, specifice, de educaţie. Asemenea strategii presupun si un sistem de "auto-purtare" a învăţării - specific educaţiei adulţilor - care sa se realizeze atât prin apelul la educatori (formatori) specializaţi (profesori. medici, jurişti etc.), cât si prin apelul la formatori formaţi dintre adulţii cuprinşi în programele educaţionale si care acţionează ca "relee" într-o reţea.
           Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne si gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la înţelegerea faptului ca orice sistem de educaţie rămâne neputincios daca se izbeşte de indiferenta sau de opoziţia părinţilor. Școala capătă astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este îna-intarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere si justiţie... si dat fiind demisia unui număr de parinţi si faptului ca un număr crescând de copii vin fie din familii destrămate, fie din medii analfabete si o comunicare între părinţi si copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobila înca, au copii care sunt născuti într-o lume bulversata), pentru toate aceste motive ş coala are în sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).
            Au existat întotdeauna educatori excelenţi si părinţi iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor într-o lume foarte statornica, în care traditţa avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau doua, relaţiile dintre părinţi si copii, dintre adulţi si tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobândească personalitatea - depinde de următoarele condiţii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia împotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de mulţumire pentru adulti; sa fie condus si îndrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aibă posibilitatea de acţiune si experienţa personala; să aibă asigurată o anumita arie de libertate.
         S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute într-un mod care difera riguros de la o vârsta la alta.
Pentru îndeplinirea funcţiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei părinţilor devine formarea conştiinţei educative a părinţilor, a necesităţii unui efort conştient pe măsura evoluţiei nevoilor (inclusiv de educaţie) ale copilului.
          Ca puncte de reper în educaţia părinţilor cu copii mici; relaţia şcoala-familie; rolul mass-mediei în educaţia părinţilor; programe de formare a formatorilor pentru educaţia părinţilor (Stern, H. H., 1972).
În şcoala, cea mai buna pregătire generala pentru îndatoririle părinteşti constă într-un sistem de învăţământ armonios, care sa pregătească pentru învăţarea continua si colaborarea cu alţii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educaţie sexuala, de educaţie familiala ("şcoala vieţii").