vineri, 1 iunie 2012

RELAŢIA PĂRINTE – COPIL


RELAŢIA PĂRINTE – COPIL, FACTOR ESENŢIAL ÎN DEZVOLTAREA MULTILATERALĂ A COPILULUI


         Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor neîncrederea, frica.
            Atunci, când unii copii povestesc acasă, de exemplu, că educatoarea nu-i apreciază lucrarea ca fiind cea mai bună, părinţii fac afirmaţia celor protejaţi. Dacă copilul nu spune primul poezia la serbare, părintele nu caută cauza, ci acuză educatoarea că ar fi lipsită de tact pedagogic. Desigur că, în felul acesta, copilul îşi pierde încrederea în educatoarea şi devine nepoliticos, nemaisupunîndu-se cerinţelor acesteia şi reacţionând greşit.
            Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere, realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că,  aceste exemple de conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest proces, intervin grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.
            Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de exemplu: educatoarea, învăţătoarea.
            Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezise cu corectitudine.
            Copiii provin din familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului.
            Se mai produc încă abateri de la regulile morale şi civice în unele familii. Cel mai frecvent se înregistrează astfel de cazuri acolo unde părinţii consumă alcool. Unii copii observă aceste fapte şi le sesizează părinţilor, în felul lor, dar, sincer.
            Tensiunile şi confictele dintre părinţi şi copii, pot avea o intensitate diferită şi o durată variabilă, distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe, precum: agresivitatea fizică, violenţa, alungarea unui partener de la domiciliu. În condiţiile în care părinţii vor avantaja un copil în favoarea altuia, nerepectând raportul dintre merit şi recompense, pot apărea situaţii de rivalitate, gelozie fraternă. Copilul dezavantajat va utiliza mecanisme de apărare, cum ar fi: încordarea, izolarea sau prefăcătoria, minciuna.
            Implicarea familiei în cadrul programului desfăşurat în grădiniţă este esenţială pentru îmbogăţirea madiului stimulativ, fixarea şi lărgirea cunoştinţelor asimilate în sala de grupă. Implicarea familiei în program va întări sprijinirea ţelurilor educaţionale. Implicarea părinţilor în activitatea preşcolară este în beneficiul copiilor, al familiei şi al calităţii actului educaţional.
            Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că suntem interesaţi să îl ascultăm. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema” se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă, atunci când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă în continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
            În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le vorbesc sau îi ascultă.
            Din cele observate în timpul activităţii mele în incinta acestei grădiniţe am dedus că de educarea şi îngrijirea copiilor prea puţin se ocupă ambii părinţi, rezultatele fiind pe măsura participării lor la educaţie.
            Este important pentru copii să vadă că părinţii vin la serbările lui sau cu ocazia altor activităţi desfăşurate. În cadrul grădiniţei noastre am desfăşurat serbări în jurul bradului de Crăciun  împodobit în curtea grădiniţei,am organizat un foc de tabără şi un spectacol de circ cu ocazia sărbătoririi Zilei Copilului,etc. Copiii ai căror părinţi au fost alături de ei cu ocazia acestor evenimente au fost foarte fericiţi, dar au existat şi copii ai căror părinţi nu au putut fi alături de ei din diferite motive. Aceşti copii au fost foarte supăraţi, suferind chiar din cauza absenţei părinţilor lor.
            Şedinţele cu părinţii sunt prilejuri pentru a-i informa pe aceştia referitor la modul cum se comportă copilul lor cu ceilalţi copii, cum se descurcă acesta în cadrul activităţilor educative, etc. Tot la aceste şedinţe educatoarea este informată de părinţi despre problemele pe care aceştia le parcurg şi de cele mai multe ori le oferă soluţii.
            Aşadar, dialogul dintre educatoare şi părinţi este foarte necesar, de exemplu: educatoarea constată că sunt copii care vin la grădiniţă obosiţi. În acest caz, li se adresează părinţilor, fie atrăgându-le atenţia să solicite mai puţin copilul în activităţi gospodăreşti, fie să petreacă mai puţin timp privind programul TV.
            S-a întâmplat să constatat şi o altă atitudine din partea părinţilor: copilul este supus unui regim indulgent, nu i se cere să respecte normele de comportare civilizată, ceea ce face ca preşcolarul respective să se comporte la fel şi în grădiniţă, perturbând activităţile.  
            Grădiniţa, prin metodele şi procedeele pedagogice, are datoria de a interveni direct în cazurile de îndrumare greşită a copilului în familie. Toate îndrumările şi intervenţiile trebuie să aibă în vedere viitorul om ce ar putea altera atmosfera în propriul său cămin şi, chiar,  la locul de muncă în care va ajunge.
            Familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale.
           
           

Din activitatea gradinitei mele








Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor


Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor

       
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educaţia este încre-dinţată unor oameni cu pregătire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfârşitul aceluiaşi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simţire - nota: "Astăzi, ca totdeauna, ei (n.n. - adică "speculanţii frumoaselor principii", care în locul unei legi pentru întemeierea instrucţiei generale "au urzit o cabala") striga: "răspândirea luminii si culturii în masa poporului"; în vremea aceasta însă poporul dacă ar fi întrebat, le-ar răspunde: "boieri dumneavoastră, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, până una alta, daţi-ne mijloace de hrana, scăpaţi-ne de briciul administraţiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educaţia pă-rinţilor - ca si educaţia (poporului) în general - apare necesara, atât pentru creşterea si educa-rea copiilor, cât si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizării educaţiei si societăţii.
         Evoluţiile rapide din viata sociala generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei ana-lize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si desigur, a educaţiei adulţilor.
        "Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât si a colectivităţii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include învăţarea formală, nonformală si informală pentru dobândirea si îmbogăţirea unui orizont de cunoaştere care sa permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii si domenii ale vieţii" (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de învăţământ apare ca inflexibil, prea formal si disfuncţional în contextul necesităţilor comunităţii sau al noilor evoluţii, el izolează şcoala de familie si comunitate, având astfel o influenta alienanţa asupra elevului. Aşa cum se precizează în aceeaşi lucrare, o etapa iniţiala a oricărei strategii, proiectata sa împlinească aspiraţiile educaţiei permanente este "construirea unui pod de legătura" între "o varietate de elemente intereducaţionale" (structuri, curriculum, pregătirea profesorilor) si "un număr considerabil de elemente extraeducaţionale" (configuraţii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societăţilor în medii locale, naţionale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educaţiei permanente este "în mod funcţional, bazat pe ideea ca învăţarea permanentă poate fi dobândita de către indivizi si societăţi în moduri diferite si ca aceste modalităţi alternative sunt în stare sa conducă spre atingerea celui mai înalt si celui mai bun nivel al calităţii vieţii de către toţi" (Dave, R.,H., 1991. p.48).
         Finalitatea educaţiei adulţilor nu se reduce, aşa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educaţiei adulţilor si mutaţiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizează următoarele obiective pedagogice ale educaţiei adulţilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul acţiunii (trecerea de la o educaţie centrata pe conţinuturi la o educaţie centrata pe cel ce învăţa); construirea motivaţiei (individul trebuie sa aibă o anumită conştiinţă a motivaţiei, să o exprime ca o cerere de educaţie, iar educatorii sa poată sa o decodifice, sa o înţeleagă; noţiunea de proiect pare a fi răspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, într-un obiectiv concret, operaţional); a pleca de la practica (adulţii se formează pentru a face fata problemelor practice; educaţia comprehensiva a adulţilor impune favorizarea învăţării mijloacelor intelectuale necesare; a ancora acţiunea educativă pe problemele vieţii practice implica a tine seama, nu numai de preachiziţiile teoretice, ci şi de preachiziţiile sociale); a privilegia învăţarea mai mult decât învăţământul (a învăţa adulţii să înveţe, să-şi elaboreze scheme de acţiune pe baza înţelegerii evoluţiei împrejurărilor); încurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilităţii (a reda încrederea în sine, capacitatea de acţiune, conştiinţa colectivă, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de învăţare (ritmurile proprii sunt esenţiale); a stimula valorile grupului (ele operează meditaţiile între continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonându-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). În acest sens, educaţia apare ca "Practica a libertăţii" (Freire, P., 1971).
            Deoarece educaţia adulţilor (cu excepţia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiază condiţii liberale (de autoeducaţie si autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului si timpului de învăţare).
           Un sistem de educaţie pentru adulţi este bine organizat, funcţional atunci când este întemeiat pe motivaţii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulţi. Nu putem stimula motivaţiile lor de învăţare si de participare la programe educaţionale fără strategii care sa se întemeieze pe cunoaşterea nevoilor lor reale, specifice, de educaţie. Asemenea strategii presupun si un sistem de "auto-purtare" a învăţării - specific educaţiei adulţilor - care sa se realizeze atât prin apelul la educatori (formatori) specializaţi (profesori. medici, jurişti etc.), cât si prin apelul la formatori formaţi dintre adulţii cuprinşi în programele educaţionale si care acţionează ca "relee" într-o reţea.
           Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne si gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la înţelegerea faptului ca orice sistem de educaţie rămâne neputincios daca se izbeşte de indiferenta sau de opoziţia părinţilor. Școala capătă astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este îna-intarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere si justiţie... si dat fiind demisia unui număr de parinţi si faptului ca un număr crescând de copii vin fie din familii destrămate, fie din medii analfabete si o comunicare între părinţi si copii nu se face întotdeauna foarte bine (părinţi născuţi într-o lume aproape imobila înca, au copii care sunt născuti într-o lume bulversata), pentru toate aceste motive ş coala are în sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).
            Au existat întotdeauna educatori excelenţi si părinţi iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totuşi au reuşit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor într-o lume foarte statornica, în care traditţa avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generaţie sau doua, relaţiile dintre părinţi si copii, dintre adulţi si tineri, apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce "are semnificaţia de recunoaştere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potenţialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobândească personalitatea - depinde de următoarele condiţii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia împotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de mulţumire pentru adulti; sa fie condus si îndrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aibă posibilitatea de acţiune si experienţa personala; să aibă asigurată o anumita arie de libertate.
         S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute într-un mod care difera riguros de la o vârsta la alta.
Pentru îndeplinirea funcţiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei părinţilor devine formarea conştiinţei educative a părinţilor, a necesităţii unui efort conştient pe măsura evoluţiei nevoilor (inclusiv de educaţie) ale copilului.
          Ca puncte de reper în educaţia părinţilor cu copii mici; relaţia şcoala-familie; rolul mass-mediei în educaţia părinţilor; programe de formare a formatorilor pentru educaţia părinţilor (Stern, H. H., 1972).
În şcoala, cea mai buna pregătire generala pentru îndatoririle părinteşti constă într-un sistem de învăţământ armonios, care sa pregătească pentru învăţarea continua si colaborarea cu alţii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educaţie sexuala, de educaţie familiala ("şcoala vieţii").